Vise spulberate!

          Stau cîte odată şi mă răscoleşte un gînd pustiu, şi mă duce cu dorul la tine,într-o seară tîrzie şi mohorîtă, într-un sfîrşit de noiembrie. Unde amintirile cutreieră drumul în lung şi în lat, pînă ce ajung în final acolo în împarăţia verii, unde noi doi ne-am întîlnit  întîmplător, parcă şi acum văd ochii tăi albaştri şi senini ca cerul, care scînteiau atunci cînd se întîlneau cu razele jucăuşe ale lunii, era o noapte de vară, caldă şi foarte frumoasă, cu stele mii pe cer, care ne priveau de sus curioase şi ce se oglindeau în apa vie a lacului, şi cu luna plină care ne zîmbea şi care ştia ca acea seară era magică.

          Apoi amintirile „fac ţup” şi ajung la fiorul primului sărut, care pînă şi azi îl ţin minte, cu aromă de căpuşni, pe car le furasem din grădina unui vecin.

          Atît de tare mie dor de parfumul trandafirilor, care mă îmbătau dintr-o simplă mişcare, şi de pielea ta finuţă de catifea, de părul tău care la orice adiere de vînt „o lua razna”.

          Mie dor de tine şi aş vrea să te văd aşa cum erai de mult ca un îngeraş căzut din cer.

          Din păcate revin la realitate, deja nu mai visez, totul ce a fost frumos s-a sfîrşit, suntum ca doi străini, inima e ruptă în două, privirea ta e plină de ură ce îmi taie răsuflarea, buzele de gheaţă azi sărută pe altcineva,deja parcă nici vara nu mai este vară, ura ta îmi învăluie trupul şi-l izbeşte de stîncile reci, luna s-a supărat şi s-a ascuns, stelele au îngheţat de durere. Iar inima şi sufletul meu au plîns şi s-au risipit în vîntul unui sfîrşit de noiembrie.